Cuvânt înainte

În vestirea Evangheliei, Iisus Mântuitorul n-a predicat oamenilor în glas de filozofie grea şi neînţeleasă. Iisus Mântuitorul a fost şi aici un învăţător neîntrecut. El a folosit pilde şi asemănări luate din viaţa şi priceperea oamenilor. El a folosit învăţături atât de simple, încât şi pruncii le pot pricepe – şi totuşi atât de adânci, încât în ele încape tot adâncul înţelepciunii.

Minunate sunt, în special, pildele Mântuitorului. Pentru trezirea păcătoşilor şi întoarcerea lor la Dumnezeu, nimic nu lucrează cu atâta putere ca pildele Mântuitorului.

Minunată şi neîntrecută este îndeosebi pilda cu fiul cel pierdut. Preoţi din toate timpurile au predicat această pildă; poeţii au cântat-o, pictorii au zugrăvit-o... Ea va rămâne până la sfârşitul veacurilor una dintre cele mai mişcătoare chemări ale Dumnezeirii, va rămâne ca un cântec dulce al iubirii cereşti, ca o chemare dulce a Tatălui ceresc.

Milioane şi milioane de suflete a scos a-ceastă pildă din căile pierzării. Milioane şi milioane de suflete au plâns cu fiul cel pierdut, s-au întors cu el „acasă” şi au căzut cu el în braţele Tatălui ceresc...

Cu ajutor de la Domnul de sus, în cartea de faţă am tâlcuit pe larg această pildă şi o slobozim în lume – tipărită a doua oară – ca pe un strigăt de întoarcere la Dumnezeu.

Domnul să binecuvânteze cu folos de mântuire sufletească pe cei ce o vor citi şi răspândi.

Sibiu, 15 martie 1937

Preot Iosif Trifa,

redactorul foii «Isus Biruitorul»

Părintele

Dacă suntem născuţi din nou în Hristos, înseamnă că am avut părinţi. Tuturor părinţilor, tuturor înaintaşilor în credinţă, pe care-i pomenim cu veneraţie, le suntem – şi trebuie să le fim – adânc recunoscători (cf. Evrei 13, 7.17). Există, desigur, mulţi părinţi. Dar fiecare trebuie să socotim că niciunul nu-i ca părintele nostru, ca acela care ne-a întins mâna plină de iubire, ca acela care ni s-a făcut „sicomor”, spre a-L vedea astfel pe Mântuitorul nostru.

Pe ostaşii Domnului mulţi îi denigrează şi îi acuză. Între acuzaţii, este şi aceea că prea mult îl pomenesc pe Părintele Iosif Trifa. Nu sunt doar atâţia alţi părinţi? Nu are Biserica mulţimea ei de sfinţi şi de părinţi, care pot fi luaţi ca model de trăire în Hristos şi ale căror scrieri luminoase au străbătut veacurile până la noi?

Sunt mulţi părinţi, e adevărat. Cine spune că nu sunt? Şi cine ar putea să le conteste valoarea şi veneraţia ce li se cuvine din partea noastră, a tuturor? Numai că părintele Iosif – spun fraţii ostaşi – a fost cel care s-a făcut pentru noi ceea ce sicomorul a fost pentru Zaheu. Căci dacă n-ar fi fost lucrarea lui, scrierile lui, jertfa lui, n-am fi ajuns să-l cunoaştem pe Hristos-Dumnezeu şi darul mântuirii Lui.

Ortodoxia înseamnă, printre altele, această veneraţie până la moarte pentru părintele care ne-a născut pentru Hristos, prin Evanghelie. Nu este nimic vrednic de osândă în veneraţia ostaşilor pentru Părintele Iosif Trifa. Dimpotrivă, această veneraţie este un semn evident al ortodoxiei Oastei Domnului.

Cântarea Noi nu te vom uita, părinte! a fost scrisă pentru Părintele Iosif Trifa, un mare şi adevărat Părinte în Hristos, cum puţini alţii au mai fost, şi căruia atât de mulţi oameni simt că-i datorează negrăit de mult.

Cântarea se potriveşte însă cu toţi aceea care sunt cu adevărat părinţi duhovniceşti. Căci părintele nu este, pentru cei care-i sunt fii, un părinte mare sau un părinte mic. Fiecare dintre noi avem o mamă sau un tată. Pentru fiecare dintre noi, cea care ne-a născut şi crescut este „mama”, cu articol hotărât, făptura aceea unică şi fără seamăn căreia îi datorăm viaţa. Chiar dacă este smerită şi fără o poziţie importantă în societate, pentru noi este cea mai importantă, cea mai de cinste, este singura mamă ce o avem. Prin ea ne-am născut. Dacă n-ar fi fost ea, noi n-am fi pe lume. Ne bucurăm de ea mai mult decât oricine altcineva şi o venerăm mai presus de oricare binefăcător al nostru, pentru că ea este mama noastră. Aşa este şi cu părintele duhovnicesc. Este cineva care ne-a născut pentru Hristos şi acela este părintele nostru. Sunt alţi mulţi părinţi în lume, dar noi suntem datori fiecare cu cea mai mare veneraţie pentru părintele nostru.

Sfântul Apostol Pavel, când a fost întâia dată la Corint, a stat şi a lucrat acolo pentru Domnul vreme de nu mai puţin de un an şi şase luni. Cât s-a ostenit, ce eforturi uriaşe a depus, cât a plâns şi cât a suferit până ce, în acest mare oraş păgân şi destrăbălat, a întemeiat o puternică şi înfloritoare Biserică creştină. După ce însă a plecat Apostolul de acolo, au venit şi alţi propovăduitori. Unii cu mare talent oratoric, cum era Apollo, despre care cartea Faptele Apostolilor spune că era „bărbat iscusit la cuvânt” şi „puternic în Scripturi”. Nu e de mirare că unii creştini erau pur şi simplu fascinaţi de predicile lui Apollo. Nu era nimic rău în asta. Rău a fost faptul că, admirându-l pe Apollo, unii au început să facă comparaţie între acesta şi Apostolul Pavel, în defavoarea acestuia din urmă. Cuceriţi de înţelepciunea omenească, unii au mers mai departe, zicând: „Noi nu mai suntem ai lui Pavel; suntem ai lui Apollo!”. Atunci alţii, cuprinşi şi ei de aceeaşi ispită vicleană, au spus: „Ba mai degrabă noi vrem să fim ai lui Chefa (Petru)”. În sfârşit, alţii, vrând chipurile să se prezinte ca imparţiali, spuneau: „Noi suntem ai lui Hristos!” (cf. I Cor 1, 11-13). Biserica era ameninţată de o foarte periculoasă diviziune. Grav era faptul că trei dintre aceste grupări rivale îl contestau pe Apostolul care-i născuse pentru Hristos. Unii din aceştia au căzut cu uşurinţă în ispita diavolească a renegării părintelui lor duhovnicesc. Astfel încât, nici cei care ziceau că sunt „ai lui Hristos” nu erau nicidecum ai lui Hristos, odată ce ieşiseră din ascultarea şi din cinstirea pe care trebuia să le aducă celui care suferise pentru ei durerile naşterii celei duhovniceşti (cf. Gal 4, 19). De aceea, cuprins de mare întristare, Sfântul Apostol Pavel le scrie: „Dacă aţi avea zeci de mii de învăţători în Hristos, totuşi nu aveţi (mai) mulţi părinţi, căci eu v-am născut în Hristos, prin Evanghelie” (I Cor 4, 15). Şi adaugă: „Deci, vă rog să-mi fiţi mie următori, precum şi eu lui Hristos” (I Cor 4, 16).

E mare şi frumos lucru atunci când un fiu sau o fiică, luându-şi zborul din casa părintească şi ajungând prin şcoli înalte, cu dascăli vestiţi, iar mai apoi în funcţii de seamă, rămâne cu inima mereu alături de mama şi de tata. Poate că tata şi mama au rămas într-un cătun, undeva, la plug şi la sapă. Dar fiul cel bun, oricâţi învăţători ar avea şi oricât de aleasă ar fi societatea în care şi-a aflat locul, nu uită niciodată că nu are decât o singură mamă şi un singur tată.

Aşa este şi în viaţa duhovnicească.

Cine vizitează Grecia şi ajunge să cunoască mai îndeaproape viaţa credincioşilor ortodocşi de acolo rămâne plăcut surprins de modul în care aceşti credincioşi se raportează mereu la părinţii lor duhovniceşti, unii de prin muntele Athos, alţii de pe la alte mănăstiri sau pur şi simplu la preoţi de parohie. Fiecare dintre credincioşii buni se laudă cu părintele său duhovnicesc şi manifestă mare veneraţie faţă de el. Lucrul acesta este foarte bun şi frumos.

Părintele duhovnicesc nu este numai preotul la care ne mărturisim. Ci ne este părinte duhovnicesc şi cel care ne-a întins mâna şi ne-a scos din prăpastia necredinţei şi a păcatelor. În acest sens, „părinte” poate fi chiar şi un mirean. Dacă nu era acest „părinte”, poate că şi acum stăruiam în nesimţirea păcatului şi a morţii. Unii poate că datorăm acel lucru chiar părinţilor noştri după trup. Ei nu numai că ne-au născut trupeşte, dar au făcut tot ce le-a stat în putinţă ca să ne naştem şi să creştem şi duhovniceşte. Ce frumos este când, născân­du-se un copil într-o familie, părinţii se gândesc îndată la Botez. Se gândesc la numele pe care să i-l pună, un nume creştinesc. Merg la preot şi vorbesc cu el şi se pun de acord cum să facă Botezul, ei care sunt duhovniceşti şi care înţeleg valoarea fără seamăn a acestei Sfinte Taine. Şi, apoi, toată viaţa se roagă şi se silesc pentru copilul lor, ca el să-şi păstreze curată haina Botezului şi să sporească necontenit în viaţa cea nouă în Hristos.

Dar mulţi părinţi – o, vai, mult prea mulţi – nu au o astfel de înţelegere duhovnicească şi, deşi se jertfesc pentru binele trupesc al copilului lor, nu se preocupă decât mult prea puţin sau chiar deloc de starea lor duhovnicească. Astfel încât, aceşti copii iau calea păcatului, chiar fără să-şi dea seama, şi merg din rău în mai rău. De multe ori se întâmplă ca chiar copiii părinţilor credincioşi, cuprinşi de valul lumii, să lepede ceea ce le-au sădit în inimă aceşti părinţi. Batjocorind haina albă ce au primit-o la Sfântul Botez şi călcând în picioare ceea ce părinţii lor credincioşi le-a dăruit ca pe cea mai scumpă moştenire, ei se aruncă în prăpastia întunecată a păcatului. Ce mare lucru este dacă, în astfel de situaţii, se găseşte cineva căruia să-i fie milă de aceşti oameni pierduţi, să le întindă mâna şi să-i ridice deasupra valului murdar şi ucigaş, să-i facă să-L vadă şi să-L dorească pe Hristos Iisus! Să li se facă scară de mântuire!

Unul ca acesta se face pe veci părinte pentru cel care l-a născut din moarte la viaţă, la viaţa cea nouă în Hristos. Şi cum ar putea cel astfel izbăvit să-şi uite vreodată părintele şi binefăcătorul?

Pr. prof. dr. Vasile Mihoc